“Lectia despre cub” de Nichita Stanescu

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

"Opere imperfecte" (1979)

Nichita Stănescu, (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983), a fost un poet, scriitor şi eseist roman, considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba romana, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”. El aparţine temporal, structural şi formal neo-modernismului românesc făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. Va intrebati oare de ce am ales Nichita Stanescu si nu Bacovia? E simplu pentru ca nu sunt Emo, nu ma regasesc in cimitire, lacrimi, furtuni, ulite parasite si alte chestii. =))). De ce “Lectia despre cub” si nu am scris despre...moda, shoes, genti si trebusoare “dintr-astea” cu care ma mai ocup eu? E simplu, unii probabil ati inteles deja mesajul poeziei, altii poate nu inca, dar eu ma regasesc. Am fost intrebata “Ce fel de barbat ar vrea sa fie cu o transexuala? Caci hetero sigur nu!”. Raspunsul: Un Artist. Un om care vede perfectiunea cubului, imperfecta, ironica, asa ca ii “farama un colt”, facandu-l perfect si unic fata de celelalte cuburi. Cred ca asta e cel mai bun raspuns. Omul care vede dincolo de orizonturile palpabile, firesti, sau vizibile, intre realitate si imaginatie. Poezia propune un motiv care aparţine matematicii, şi anume cubul, simbol al perfecţiunii. Din orice punct al spaţiului acest obiect geometric are aceeaşi formă, abstractizând, s-ar putea spune că poetul a încercat să proiecteze o viziune cât mai obiectivă a unui concept general valabil pentru fiecare fiinţă umană. Faptul că acest cub are statutul unei opere de artă, este relevat de modul în care a fost creat, prin cioplire, asemenea unei valoroase sculpturi, însă nu este vorba despre ceea ce Michelangelo a sculptat în perioada Renaşterii, ci mai degrabă Constantin Brâncuşi, care a mărturisit la un moment dat că: prin opera sa el nu doreşte să realizeze obiectul în sine, ci ireprezentabilul din aceasta, astfel sculpturile sale ce aveau ca temă pasărea, nu au întruchipat existenţa în sine a păsării, ci zborul, Brâncuşi reuşind la propriu să sculpteze zborul. Asemenea acestei poezii care a reuşit să treacă în 13 rânduri întreaga existenţă a ceea ce există, vizibil sau invizibil. Acest cub ar putea fi chiar o parabola a existentei umane, a omului caruia ii lipseste tocmai un "colt" pentru a fi perfect. Eu nu cred ca Nichita Stanescu vrea sa sublinieze calitatea unei opere de arta sau a unui cub, ci natura fiintei umane. Omul, in mitologie are ca matrice piatra sau pamantul. „Se ia o bucată de piatră, se ciopleste cu o daltă de sânge”. Aparitia daltei de sange semnifica modelarea genetica a componentei biologice iar "ochiul lui Homer" reprezinta cunoasterea suprema. „Răzuieste cu raze până cubul iese perfect” exprima existenta a omului efemer, egoist care nu-si conserva sufletul decat intr-o forma perfecta, fara defecte, dar rezultatul ramane nostalgia perfectiunii deoarece ea e creeata de „razele de soare” care reprezinta iluzia! Dar „sculptorul" poeziei noastre a descoperit ca perfectiunea cubului pe care l-a creeat nu-l multumeste, Nu intelegea de ce trebuie sa fie perfect? Nu a descoperit care ii este farmecul. Asa ca a luat repede ciocanul si i-a dat „viata”, i-a dat unicitate, personalitate si o valoare mai mare decat a celorlalte cuburi, ceea ce putini pot intelege. Si la sfarsit “Absolut toti zice-vor: -Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colt sfărâmat!” pentru ca lumea pre-modernista nu vedea lucrurile din unghiul in care artistul isi intelegea creatia. In egoismul nostru suntem prea obsedati sa cautam perfectiunea cubului, in loc sa vedem frumusetea unicitatii. Artistii vor intelege, iar cei “orbiti” de stiintele exacte, de linia perfecta, egalitatea mai presus de toate, uniformizarea individului, vor vedea aceeasi teorie simplista si matematica despre viata....Cautam frumusetea vietii in perfectiune, si e asa departe de noi, se pare ca mai avem mult pana acolo. Si ni se pare ca stam pe loc, dar atunci cand vom vedea frumusetea imperfectiunii, atunci cand vom invata lectia cubului....vom stii ca evolutia a inceput....